Directiva privind dreptul de autor în piața unică digitală – noul GDPR al agregatorilor de conținut?
Asist. univ. drd. Andreea Livădariu
Facultatea de Drept, Universitatea „Nicolae Titulescu” din București
Avocat colaborator SCA Roș și Asociații
Regulamentul General privind Protecția Datelor nr. 679/2016, cunoscut sub temutul nume de „GDPR”, a avut un ecou uriaș în mediul privat, deși mare parte din prevederile sale se regăseau bine conturate într-o directivă europeană transpusă în legislația internă a statelor membre ale Uniunii Europene, cu mult timp ca Regulamentul să intre în vigoare. Credem că la nivel de ecou în rândul practicienilor și al destinatarilor regulilor de conduită (fără a-i preexista dispoziții legale semnificativ similare), și „Directiva Copyright” va da naștere în următorii doi ani (până la împlinirea termenului de transpunere, respectiv iunie 2021) unor ample dezbateri, temeri și scenarii cu privire la aplicabilitate și efecte. Desigur, dacă acțiunea în anulare formulată de Guvernul Republicii Polone împotriva celor mai sensibile dispoziții, respectiv cele cuprinse în art. 17 alin. (4) lit. b) și c) din Directivă, nu va fi admisă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Aparent, obiectul de reglementare definit prin primul articol al Directivei (UE) 2019/790 a Parlamentului European și a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind dreptul de autor și drepturile conexe pe piața unică digitală și de modificare a Directivelor 96/9/CE și 2001/29/CE nu vestește furtuna stârnită cu ocazia dezbaterilor asupra formei finale a textelor ce alcătuiesc actul normativ și nici furtuna ce va urma când Comisia Europeană va trebui să „organizeze dialoguri, în cooperare cu statele membre, (…) cu părțile interesate pentru a discuta despre cele mai bune practici de cooperare între prestatorii de servicii online de partajare de conținut și titularii de drepturi” cu scopul de a „emite orientări” în vederea aplicării art. 17 din Directivă.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Directivă, actul normativ ar urma să stabilească „(…) norme care vizează armonizarea într-o mai mare măsură a dreptului Uniunii în materia dreptului de autor și drepturilor conexe în cadrul pieței interne, ținând seama în special de utilizările digitale și transfrontaliere ale conținuturilor protejate. Prezenta directivă stabilește, de asemenea, norme privind excepții și limitări ale dreptului de autor și a drepturilor conexe și privind facilitarea licențelor, precum și norme care vizează asigurarea unei piețe performante pentru exploatarea operelor și a altor obiecte protejate.
Directiva a fost votată în Parlamentul European, în timp ce România deținea Președinția rotativă la Consiliul Uniunii Europene, la data de 26 martie 2019, cu 348 de voturi pentru, 274 voturi împotrivă și 24 abțineri. În presa scrisă s-a vehiculat că după anunțarea votului, o petiție purtând 5 milioane de semnături circula, în semn de protest față de dispozițiile cele mai sensibile ale actului normativ european[1] (este vorba despre art. 17 asupra căruia ne vom opri și noi în cele ce urmează), care ar urma să provoace sfârșitul internetului așa cum îl cunoaștem astăzi și să dea naștere unui internet mult mai puțin viu și mult mai puțin ofertant din punctul de vedere al conținutului și al libertății de exprimare.
Nu știm ce a determinat Guvernul Republicii Polone să învestească instanța de contencios european[2], în temeiul art. 263 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, cu o acțiune menită să controleze legalitatea actelor legislative care produc efecte juridice față de terți (conținutul acțiunii nu este public). Știm doar că acțiunea vizează dispozițiile art. 17 alin. (4) lit. b) și c) din Directivă și că poate fi analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene atunci când a fost formulată de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de necompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere (art. 263 parag. 2 TFUE).
Deși Directiva conține 32 de articole și reglementează mai multe probleme de interes deopotrivă pentru titularii de drepturi de autor și drepturi conexe și pentru utilizatorii operelor protejate prin aceste drepturi (inclusiv instituții de învățământ, de cercetare și biblioteci)[3], ne vom opri în cele ce urmează doar asupra art. 17 din Directivă (cunoscut și ca fostul art. 13) care instituie noi reguli de utilizare a operelor protejate prin drept de autor și drepturi conexe de către furnizorii de partajare de conținut online (agregatorii de conținut online).
♦ Ce este un prestator al unui serviciu online de partajare de conținut?
Este un prestator al unui serviciu al societății informaționale, al cărui scop principal sau unul dintre scopurile principale este de a stoca și de a oferi publicului acces la un volum semnificativ de opere protejate prin drept de autor sau de alte obiecte protejate încărcate de către utilizatorii săi, pe care le organizează și le promovează în scop lucrativ. Adică YouTube, Google, Facebook, Instagram, Twitter, LinkedIN, Pinterest. Nu vor intra sub incidența Directivei: prestatorii de servicii precum enciclopediile online fără scop lucrativ, arhivele educaționale sau științifice fără scop lucrativ, platformele de elaborare și de partajare de softuri cu sursă deschisă, piețele online, serviciile cloud destinate întreprinderilor, precum și serviciile cloud care le permit utilizatorilor să încarce conținuturi pentru propriul uz. Adică Jstor și alte baze de date similare cu articole științifice, Gallica, Wikipedia, OneDrive, GooglePhotos (și altele asemenea).
♦ Ce se va schimba odată cu transpunerea Directivei în dreptul intern al statelor membre, din perspectiva art. 17 ce reglementează utilizarea conținutului protejat de către prestatorii de servicii online de partajare de conținut?
În primul rând, se va considera că prestatorul de servicii online de partajare de conținut, spre exemplu YouTube, realizează un act de comunicare publică sau un act de punere la dispoziția publicului (așadar exercită drepturile patrimoniale ale titularilor de drepturi de autor) atunci când acordă publicului acces la opere protejate prin drept de autor sau la alte obiecte protejate încărcate, atenție, de către milioanele de utilizatori ai săi!
Această prevedere trebuie citită și interpretată împreună cu considerentul 61 al Directivei care vorbește despre insecuritatea juridică a titularilor drepturilor de autor și drepturi conexe care nu pot stabili cu ușurință dacă și în ce condiții operele lor sunt utilizate și de către cine (a se vedea conturile false) și nici nu pot obține o remunerație adecvată pentru utilizarea respectivă. În acest considerent, Directiva vorbește de o „piață” de acordare a licențelor între titularii de drepturi și prestatorii de servicii online de partajare de conținut (se înțelege, pentru comunicarea publică a conținutului online pe care YouTube nu îl încarcă în mod direct, dar îl găzduiește pentru utilizatorii săi, în scop lucrativ), acorduri de licență ce „ar trebui să fie echitabile și să mențină un echilibru rezonabil între ambele părți”, ne spune același considerent, cu mențiunea că „titularii de drepturi ar trebui să primească o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor sau a altor obiecte protejate”, desigur, fără ca titularii de drepturi să fie obligați să acorde autorizații sau să încheie acorduri de licență, având în vedere libertatea fiecărei persoane de a contracta.
♦ Ce vor trebui să facă Youtube, Google, Facebook sau alt agregator de conținut?
Să obțină o autorizație din partea titularilor de drepturi, cum ar fi: autori, artiști interpreți sau executanți, producători de fonograme, producători ai primelor fixări ale filmelor, originalelor și copiilor acestora, organisme de radiodifuziune și de televiziune, așa cum sunt enumerați în art. 3 alin. (1) și (2) din Directiva 2001/29/CE, de exemplu prin încheierea unui contract de licență, pentru a comunica public sau a pune la dispoziția publicului opere protejate. Cu alte cuvinte, platforma online, pentru că acționează în scop lucrativ, va avea obligația de a obține licențe pentru opere protejate, încărcate de utilizatorii săi.
♦ Ce se întâmplă dacă prestatorii de servicii online de partajare de conținut nu obțin autorizații și, totuși, găzduiesc conținut protejat prin drept de autor și drepturi conexe?
Vor răspunde pentru actele neautorizate de comunicare publică, inclusiv pentru punerea la dispoziția publicului, a operelor protejate prin drept de autor sau a altor obiecte protejate, însă, ne spune Directiva, cu câteva excepții:
- au depus toate eforturile pentru a obține o autorizație; și
- au depus, în conformitate cu cele mai ridicate standarde de diligență profesională din domeniu, toate eforturile pentru a asigura indisponibilitatea operelor și a altor obiecte protejate specifice în privința cărora titularii de drepturi au oferit prestatorilor de servicii informații relevante și necesare; și în orice circumstanță,
- au acționat cu promptitudine, la primirea unei notificări suficient de justificate din partea titularilor de drepturi, pentru a opri accesul la operele sau alte obiecte protejate notificate sau pentru a le elimina de pe site-urile lor, și au depus toate eforturile pentru a preveni viitoare încărcări a acestora în conformitate cu litera b) de mai sus.
Menționăm, aici, că excepțiile de la lit. b) și c) fac obiectul acțiunii în anulare a Guvernului Republicii Polone.
Remarcăm, excepțiile/condițiile de mai sus sunt cumulative, iar nu alternative, chiar dacă reglementează ipoteze diferite (este posibil ca titularii de drepturi să nu fi oferit deloc platformelor agregatoare de conținut online informații legate de opere/drepturi/încălcări și nici să nu fi notificat deținătorii platformelor cu privire la încălcări; rămâne, într-o atare ipoteză, a se dovedi că deținătorul platformei a depus toate eforturile pentru a obține o autorizație, dar nu a obținut-o din motive independente de voința/diligența sa).
♦ Cum dovedește o platformă agregatoare de conținut că a respectat obligațiile de la lit. a)-c) de mai sus?
Aplicând principiul proporționalității, se vor avea în vedere următoarele două criterii: (i) tipul, audiența și dimensiunea serviciului și categoria de opere sau alte obiecte protejate încărcate de utilizatorii serviciului și (ii) disponibilitatea unor mijloace adecvate și eficiente și costurile acestora pentru prestatorii de servicii.
♦ Vor avea nevoie deținătorii de platforme de o clonă a DPO-ului? (responsabilul cu protecția datelor/Data Protection Officer reglementat de RGPD nr. 679/2016)
Tindem să răspundem afirmativ și poate chiar se va numi… Responsabilul cu protecția drepturilor de autor/Copyright Protection Officer). Iată de ce:
În viziunea ideală a autorilor Directivei, între agregatorii de conținut online și titularii de drepturi se va afla o relație de „cooperare” [a se vedea art. 17 alin. (7) în acest sens], care în niciun caz nu trebuie să conducă la limitarea sau înlăturarea disponibilității operelor protejate, încărcate de utilizatori (care nu încalcă dreptul de autor și drepturile conexe), inclusiv în cazul în care astfel de opere sau alte obiecte protejate fac obiectul unei excepții sau limitări. Așadar, cu ocazia transpunerii Directivei în dreptul intern, statele membre ar trebui să se asigure că utilizatorii platformelor online pot furniza în mod liber conținut de tipul: citate, critici, recenzii, caricaturi, parodii sau pastișe – aceste utilizări fiind corelative limitării drepturilor patrimoniale de autor. Credem că această relație de „cooperare” nu se va putea menține dacă deținătorul platformei online nu va angaja o persoană specializată în domeniul proprietății intelectuale (al dreptului de autor în mod special), indiferent de forma de „angajare”/colaborare.
Tot în viziunea ideală a autorilor actului normativ european, aplicarea dispozițiilor art. 17 nu trebuie să conducă la nicio obligație generală de supraveghere. Formulată de o manieră simplă, însă greu de implementat, „cooperarea” dintre titularii platformelor agregatoare de conținut și titularii de drepturi se va materializa într-un alt set de obligații pentru cei dintâi, ținând seama că: prestatorii de servicii online de partajare de conținut vor prezenta titularilor de drepturi, la cererea acestora, informații adecvate privind îndeplinirea obligațiilor detaliate la lit. a)-c) de mai sus și, în cazul în care se încheie contracte de licență între prestatorii de servicii și titularii de drepturi, informații cu privire la utilizarea conținutului care face obiectul contractelor. Credem, și în acest caz, că informațiile vor putea fi furnizate în mod complet și corect de o persoană special desemnată în acest sens.
În plus, deținătorii de platforme vor avea obligația de a institui un mecanism eficace și rapid de soluționare a plângerilor și a căilor de atac care să fie disponibil pentru utilizatorii serviciilor acestora în caz de litigii privind oprirea accesului la opere încărcate de aceștia sau eliminarea acestora. Atunci când titularii de drepturi solicită oprirea accesului la operele lor sau la alte obiecte protejate ale lor specifice sau eliminarea respectivelor opere sau alte obiecte protejate, aceștia trebuie să justifice în mod corespunzător motivele care stau la baza cererii lor. Plângerile se vor soluționa fără întârzieri nejustificate, iar deciziile de oprire a accesului sau de eliminare a conținutului încărcat vor face obiectul unei analize umane.
♦ În concluzie, care va fi impactul transpunerii în dreptul intern a prevederilor Directivei (UE) 2019/790?
- nu putem aprecia, cu exactitate, înainte de a vedea proiectul de act normativ național. Destinatarii obligației de a încheia licențe pentru comunicarea publică online a creațiilor protejate prin drept de autor ar trebui să fie, conform considerentelor Directivei, numai prestatorii de servicii online care joacă un rol important pe piața conținutului online, concurând cu alte servicii online de conținut, cum ar fi serviciile de streaming online audio și video, destinate aceluiași public. Respectiv agregatorii de conținut online care au ca scop principal încărcarea, stocarea și partajarea prin intermediul utilizatorilor a unui volum mare de conținut protejat prin drept de autor, cu scopul de a obține profit de pe urma acestor activități, fie direct, fie indirect, prin organizarea și promovarea conținutului;
- agregatorii de conținut online vor fi obligați să instituie măsuri tehnice de filtrare a conținutului partajat și stocat, pentru a identifica operele protejate prin drept de autor și drepturi conexe pentru care nu sunt încheiate licențe – în caz contrar, vor răspunde pentru încălcarea drepturilor. Unele dintre platforme au instituit, deja, astfel de măsuri (de exemplu, Facebook și Instagram identifică și chiar blochează înregistrări video cu conținut potențial de a încălca drepturi de autor);
- operele protejate, pentru care nu vor fi obținute acordurile de comunicare publică (licențele) vor fi, cel mai probabil, indisponibilizate. Prin urmare, ne putem aștepta la o cenzură în mediul online a conținutului cu care astăzi ne-am obișnuit într-un mod atât de liber.
- agregatorii de conținut își vor diminua profiturile cu valoarea prețului licențelor încheiate cu titularii de drepturi (desigur, pentru ipoteza în care licențele nu vor fi acordate cu titlu gratuit). Va avea, oare, acest aspect pecuniar vreo consecință asupra noastră, a utilizatorilor finali a conținutului online? Sau doar asupra titularilor de conturi care încarcă și partajează conținutul online?
________________________________________
[1] Rebecca Pakenham-Walsh, „Tears of joy or tears of sorrow? European Parliament approves biggest overhaul in copyright law for 20 years”, articol disponibil online (https://intellectualpropertyblog.fieldfisher.com).
[2] Pentru detalii, a se vedea Natalia Mileszyk „The Copyright Directive Challenged In The CJEU By Polish Government”, articol disponibil online (https://www.communia-association.org).
[3] Pentru o amplă analiză a Directivei (UE) 2019/790 în ansamblul ei, a se vedea Maria Luisa Creaţă, Ana Maria Marinescu, „Directiva (UE) 2019/790 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind dreptul de autor şi drepturile conexe pe piaţa unică digitală şi de modificare a Directivelor 96/9/CE şi 2001/29/CE”, în Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale.
