România inadecvată
Mihai Mitrică
Director executiv, Asociația Editorilor din România
Acest text este, în esență, unul despre inadecvare. A unei norme la realitate, a unei realități la normalitate și, nu în ultimul rând, a unei societăți la viitorul pe care îl merită cetățenii ei. Aceasta din urmă este, dacă vreți, cea mai dureroasă inadecvare pe care ne-o putem imagina. Și, din păcate, ne include pe toți.
La ora la care citiți aceste rânduri am intrat binișor în ultimul trimestru de aplicare al Legii nr. 357/2018 pentru instituirea anului 2019 ca „Anul Cărții” în România. Suntem, așadar, spre finalul „Anului Cărții”, proclamat de respectivul act normativ, dar efectele acestuia sunt, elegant spus, insesizabile. M-am numărat printre cei care, de la apariția legii, au fost reticenți cu privire la efectele sale pentru că, printre altele, nu pot avea încredere într-o lege care îți dă voie să faci ceea ce se întâmplă deja și nu e interzis de nicio altă lege. Este evident pentru oricine citește cele trei articole ale Legii nr. 357/2018 că în Monitorul Oficial s-a publicat de fapt o declarație de bune intenții, potrivită mai degrabă pentru o interpelare parlamentară decât pentru integrarea în corpusul de legi ale României. Mai mult, legea respectivă „lansează” programul național „România Citește” care există, de fapt, de cel puțin trei ani, e făcut de o entitate privată fără legătură cu legea și e deja subvenționat din fondurile Administrației Fondului Cultural Național. Așadar, veți conchide fără să greșiți, încă un act legislativ inadecvat, care dovedește că avem un Consiliu Legislativ cel puțin neatent (proiectul de lege a beneficiat doar de ajustări gramaticale din partea acestei instituții) și un Parlament prin care, iată, poate trece în viteză (în mai puțin de trei luni, de la inițiere și până la promulgare) un proiect de lege caduc.
Acest act normativ ratat poate produce, din punctul meu de vedere, un rău simbolic mult mai mare decât cel dat de evidenta sa inaplicabilitate: el pune o piedică formală unor inițiative mai coerente ce s-ar putea naște într-o altă conjunctură politică și socială. Editorii din România sunt, la propriu, o mână de oameni care gestionează cea mai mică piață de carte din Europa și cărora, evident, le lipsește puterea de lobby a altor industrii. De aceea, este tot mai dificil să lupți nu doar cu indiferența perpetuă a autorităților, dar și cu, iată, situațiile în care bunele intenții ale unor legiuitori de ocazie ajung să se transforme în legi care nu produc niciun efect. Am fost, spuneam mai sus, reticent cu privire la efectele acestei legi, dar nu sunt în nici un caz reticent cu privire la efectele unui pachet legislativ bine structurat, care să-și propună scoaterea cărții din zona de real pericol în care se află.
Îngăduiți-mi, de aceea, un scurt excurs prin cifrele de care dispunem la nivelul Asociației Editorilor din România:
„Cea mai mică piață de carte din Europa” nu este o metaforă. Este o realitate palpabilă și dureroasă. Suntem cea mai din urmă dintre piețele de carte europene, depășiți cu lejeritate chiar de Bulgaria, pentru că, cu 60-65 de milioane de euro anual cheltuiți pe cărți (cam 3 euro/cap de locuitor), suntem la jumătate din valoarea vecinilor din Ungaria (120-130 milioane euro, la o populație de două ori mai mică) și la același nivel cu Bulgaria, a cărei populație este de doar 7 milioane de locuitori. Într-o țară cât Bucureștiul, în speță Slovenia (2 milioane de locuitori), se consumă 75 de milioane de euro anual pentru cărți. Sunt circa 1,3 milioane de români care, anual, intră în librării, merg la evenimente editoriale sau își cumpără cărți de pe internet.
Nu despre bani este vorba aici, ci despre viitor; pentru că nu vă cer să fiți îngrijorați de cifra de afaceri a editorilor din România, ci de cum va arăta societatea în câțiva ani, populată de oameni care citesc atât de puțin. Individul care nu citește nu este interesat de propria dezvoltare, iar românii sunt cetățenii europeni cei mai dezinteresați de viitorul lor.
În statisticile Eurostat (confirmate de realitatea din teren – spre deosebire de multe din „cercetările” diverselor „institute” de măsurat consumul cultural autohtone), românii înregistrează niveluri îngrijorătoare ale abandonului educațional în ultimul deceniu, atât la elevi, cât și la studenți, cu efecte dezastruoase la nivelul populației adulte:
– deși 88,2% dintre copiii de cel puțin 4 ani intră în sistemul educațional (media UE este de 95,3%), abandonul școlar este o problemă recurentă. Concret, în 2018, 16,4% dintre tinerii din categoria 18-24 de ani abandonaseră timpuriu școala, nivel similar cu cel din 2009 (16,6%) și mult peste media europeană de 10,6% (în scădere de la 14,2% în 2009);
– doar 24,6% dintre adulții cu vârste între 30 și 34 de ani erau, în 2018, absolvenți de educație superioară (postliceală/licență/master/doctorat), cel mai mic procent din întreaga Uniune Europeană. Pentru conformitate, media UE e de 40,7%, iar Bulgaria și Ungaria sunt la pragul de 33,7%;
– tot Eurostat a constatat, în 2016, că doar 7% dintre adulții români cu vârste între 25 și 64 de ani, participaseră în ultimele 12 luni la diverse tipuri de educație (formală și non-formală). Spre deosebire de o medie a UE de 45,2%, sau de Bulgaria, care avea o medie de 24,6%;
– în fine, doar 0,9% dintre românii cu vârste cuprinse între 25 și 64 de ani frecventaseră vreo formă de educație formală sau informală în luna premergătoare unui sondaj făcut în 2018 de Eurostat, fix jumătate dintre cei care se aflau în aceeași situație în 2009 (1,8%), când a avut loc o cercetare similară.
Toate cele de mai sus înseamnă, din punctul meu de vedere, că ne așteaptă o perioadă deloc scurtă în care locurile de muncă bine plătite, care necesită înaltă calificare și care aduc statului impozite și taxe generoase, vor migra în alte țări, vor rămâne neocupate sau vor fi ocupate tot mai puțin de români. Oricare dintre variante ar trebui să provoace coșmaruri celor care își asumă guvernarea în următorii ani pentru că statul s-ar putea trezi, din lipsă de bani și/sau de personal, în situația în care să nu mai poată asigura în aceiași parametri accesul cetățenilor săi la sisteme fundamentale precum sănătatea, securitatea individuală, educația etc.
Cum s-a ajuns aici? Răspunsul este complex, dar cheia stă tot în analizarea rolului jucat de stat. Sistemul educațional, principalul combustibil al pieței de carte oriunde în lume, intrase pe o pantă descendentă încă de la sfârșitul anilor ’70 ai secolului trecut, din cauza intervenției tot mai brutale a birocrației de partid, a împuținării numărului celor care fuseseră formați de dascăli școliți în cultura occidentală etc. Dar în România se citea, și nu doar din lipsa de diversitate a modurilor de petrecere a timpului liber, iar societatea încuraja indivizii să se perfecționeze, cu limitările ideologice cunoscute. Cărțile erau procurate din librării – adeseori, e drept, la pachet cu maculatură ideologică – și din bibliotecile publice, pentru care autoritățile manifestau o relativă atenție, mai ales, dar nu numai, pentru posibilitatea de a plasa și acolo aceeași maculatură ideologică din librării.
După 1989, sub impulsul eliminării structurilor din vechea orânduire, diverse autorități locale au decis că e mai bine ca amplasamentele centrale ocupate de librării să fie grabnic eliberate pentru a fi folosite de primii „capitaliști” ai urbei pentru café-baruri, săli de jocuri mecanice etc., iar, mai recent, de bănci și farmacii. Într-un timp relativ scurt, rețeaua națională de librării, care nici pe vremea comunismului nu era suficient de extinsă, a ajuns o palidă replică a propriului trecut. De la peste 1.200 de librării la nivelul țării, am ajuns ca astăzi să avem circa 250 la nivelul întregii țări, fără ca statul să miște un deget în direcția prevenirii acestei situații. Dacă vrem să înțelegem de ce s-a prăbușit atât de mult industria cărții din România (tirajele de sute de mii de exemplare, de dinainte de 1989 și din primii ani de după, au rămas o dureroasă amintire), de aici trebuie să începem.
Și tot de aici poate să înceapă și reconstrucția. Omul care vede frecvent o librărie are o șansă reală să intre la un moment dat în ea și să devină cumpărător de cărți și cititor. Franța a descoperit asta de câteva decenii și poate să fie un bun exemplu pentru oricine se gândește să conceapă o lege de sprijinire a librăriilor. Sunt zeci de orașe din România de unde librăriile au fost evacuate și uitate, iar asta contribuie esențial la scorul negativ pe care îl regăsim în toate statisticile de mai sus. Orice inițiativă de a repopula cu librării localitățile, fără sprijinul financiar consistent al statului, este sortită eșecului: încasările unor astfel de entități vor fi rizibile în primii ani de funcționare, și ele vor avea aceeași soartă ca și cele care au dispărut în primii ani după 1989. De aceea, statul este OBLIGAT să intervină pentru a readuce cartea în acele comunități din care a izgonit-o prin indolența sa. E, de asemenea, foarte important să nu ne iluzionăm că retailul electronic va reuși să compenseze lipsa librăriilor: „ochii care nu se văd, se uită” este valabil, după cum spuneam mai sus, și în cazul cărților.
De altfel, pare de bon ton în ultimii ani să vorbești despre mediul online ca despre formula alchimică de scos aurul din piatră seacă, subînțelegând aici o înfruntare între vechi și nou din care noul (adică electronicul) va câștiga inexorabil. S-a dovedit însă că revoluția digitală a avut efecte marginale în ceea ce privește consumul de carte, cel puțin în România: în acest moment suntem la un consum de sub 1% din piață (circa 600.000 de euro anual) în ceea ce privește e-book-urile, iar perspectivele nu sunt deloc încurajatoare. Mai ales că, deși o directivă europeană a fost modificată în acest sens încă de anul trecut, Guvernul României nu pare deloc dornic să aplice TVA redus, de 5%, pentru cartea electronică, cum o face pentru cărțile tipărite, ci crește artificial prețul pentru consumatorul final, aplicând acestui produs editorial un nivel al TVA de 19%.
Spuneam anterior că sistemul educațional este combustibilul oricărei piețe de carte și tocmai de aceea nu trebuie să uităm ceea ce s-a petrecut la începutul anilor 2000: sugrumarea până la suprimarea aproape completă a incipientei piețe de carte educațională. După trei ani în care Banca Mondială asistase Ministerul Învățământului în organizarea licitațiilor pentru manuale, stârnind dezbateri aprinse în presă, dar aducând produse de o calitate tot mai bună pe băncile elevilor, paradigma a fost schimbată prin venirea, în 2001, în funcția de ministru, a Ecaterinei Andronescu, al cărei țel asumat a fost să obțină un cost cât mai mic pentru stat. Și l-a obținut cu brio, dar descurajând dramatic calitatea, ceea ce a făcut ca tot mai puține edituri de calibru să fie interesate de producerea de manuale. Unul dintre efectele negative ale ministeriatului Ecaterinei Andronescu a fost transferul de costuri de la stat către părinții elevilor, în condițiile în care niciun guvern nu a respectat pragul de 6% din PIB pentru Educație: de la 4,2% din PIB în 2008, s-a ajuns la 2,9% în 2017 și 3% în 2018. De aceea, manualele din România au ajuns cele mai ieftine din Europa (coborând până la circa 1 euro pentru varianta tipărită și electronică); în schimb, costurile pentru părinți au crescut exponențial pentru că ineficiența manualelor ieftine a trebuit compensată de auxiliare școlare pe care statul nu avea niciun interes să le achiziționeze. Acest joc de-a furatul propriei căciuli se practică în continuare, iar efectele sale sunt vizibile nu doar în statisticile Eurostat citate anterior, ci chiar în constatările guvernamentale: 42% dintre adolescenții în vârstă de 15 ani erau, în 2016, analfabeți funcțional, potrivit unei analize a Centrului de Evaluare și Analize Educaționale din subordinea Ministerului Educației. Acești adolescenți se transformă apoi în adulți, a căror capacitate de a-și găsi locuri de muncă bine plătite este redusă și, de multe ori, ei devin mai degrabă o povară pentru sistemul public de asigurări sociale și/sau de sănătate.
Pare, la o privire de ansamblu, simplu de înțeles că obținerea unui rezultat diferit la această ecuație nu poate fi făcută decât inversând ceea ce s-a făcut greșit până acum: subfinanțare, descurajarea tinerilor care ar vrea să aibă o carieră didactică, protejarea și încurajarea birocrației de sistem în dauna descentralizării, contra-selecția materialelor educaționale etc. Nu sunt, însă, deloc optimist că lucrurile vor continua altfel decât în direcția pe care ne-au indicat-o ultimii ani.
Cum, din păcate, nu sunt deloc optimist în ceea ce privește un alt aspect al pieței de carte, respectarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe, unde înregistrăm un grad tot mai ridicat de inadecvare. Ceea ce se întâmplă în România în acest domeniu tinde deja către teatrul absurdului, iar această situație are repercusiuni dure în primul rând asupra editorilor de carte științifică, în general, juridică și medicală, în special. Cred că suntem singura țară din Uniunea Europeană unde absolut orice titlu științific (publicat de o editură care își asumă misiunea de peer-review, riscul financiar și cel moral de a publica ceea ce crede că așteaptă piața) poate fi găsit fără prea mari eforturi la chioșcul cu aparate de reproducere prin fotocopiere de la colțul străzii, amplasat strategic chiar peste drum de Facultatea de Drept sau de Universitatea de Medicină. Tot așa cum cred că suntem singura țară din UE ale cărei forțe de poliție sunt incapabile să instrumenteze un dosar clar ca lumina zilei în care un individ a fost prins în flagrant comercializând un stick USB de 32 GB conținând peste 15.000 de opere scrise protejate, precum și multe filme, de asemenea aflate sub protecție legală. Imediat se vor face șase ani de când dosarul cu pricina (2258/P/2014) se află tot în cercetări la Poliția sector 1, Serviciul de Investigare a Criminalității Economice. Să nu ne mai mire, așadar, că sucursalele din România ale unor multinaționale de prestigiu încheie acorduri de închiriere mascată a cărților cu o entitate care se proclamă, cu emfază cacofonică, „biblioteca corporatiștilor”, fără nicio considerație pentru respectarea Legii nr. 8/1996 (a drepturilor de autor și a drepturilor conexe), a legii bibliotecilor (nr. 334/2002) și, de ce nu, chiar a bunului simț. Experți în copyright la nivel internațional, alături de care am vizitat incognito această „bibliotecă”, au rămas siderați de lipsa de eficiență a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor în aplicarea legii, precum și de lejeritatea cu care un instrument crucial al inovării intelectuale, respectarea drepturilor de autor, este atât de ignorat în România…
Este un moment al întrebărilor fundamentale pentru viitorul societății românești; urmează trei cicluri electorale care ne vor marca pentru următorii câțiva ani, sper într-o măsură preponderent pozitivă. Însă e exclus ca lucrurile să meargă spre (mai) bine de la sine, fără implicare și fără presiune din partea celor care își dau seama ce nu funcționează și ce trebuie schimbat pentru ca lucrurile să funcționeze. Sper ca printre dumneavoastră, cititori ai acestei onorabile publicații, să se afle și unii dintre viitorii inițiatori ai schimbărilor de care avem atâta nevoie. De fapt, chiar m-aș mira să nu fie așa.
