Redistribuirea injustă a avuției prin dobânzi

feature photo

Prof. univ. dr. Gheorghe Piperea
Facultatea de Drept, Universitatea din București
Avocat, Partener fondator SCA Piperea & Asociații

 

Banii nu au preț, pentru că nu sunt mărfuri. Sunt etaloane ale valorii și instrumente de tezaurizare a averii, fără valoare intrinsecă.

Dobânzile remunerează timpul.

Cel ce economisește renunță temporar să își cheltuie banii, în schimbul unei dobânzi. Cel ce dă bani cu împrumut renunță să îi folosească altfel. Băncile clasice intermediază între cel care economisește și își păstrează banii în bancă și cel care are nevoie de lichidități (băncile contemporane, însă, creează bani – datorie, care nu pre-există și nu supraviețuiesc actului juridic al împrumutului). Dobânda este, deci, nimic mai mult decât prețul pentru această renunțare/așteptare.

Prin dobânzi, avuția poate fi redistribuită în mod injust, dinspre cei care o creează, către cei ce nu o merită.

Ecartul mare dintre dobânda la depozite și dobânda comercială este o primă formă de redistribuire injustă a avuției. În Romania, la salarii de trei ori mai mici decât în Franța, dobânda la credite este de 7-12%, în condițiile unei dobânzi la depozite de 1-2,5%. În schimb, francezii plătesc o dobândă de 1,25% la credite ipotecare, față de o dobândă la depozite de 0-0,25%. Agravanta acestei inechități este scăderea accelerată a puterii de cumpărare a banilor în raport de creșterea anemică sau stagnarea salariilor.

De notat că depozite bancare nu fac doar simplii particulari care decid să economisească, și nu să consume, ci și fondurile de pensii, de asigurări sau de asigurări de sănătate, fondurile suverane, fondurile de investiții și autoritățile. Dobânzile anormal de mici sau negative fură și din valorile tezaurizate de acestea, adică de la o pătura foarte largă a populației și de la stat.

Dobânzile sunt prezente în toate prețurile mărfurilor și tarifele serviciilor, întrucât comercianții se împrumută la bănci sau intră în afaceri cu cei care se împrumută la bănci. Costurile financiare sunt, evident, costuri ale mărfurilor și serviciilor. Sunt studii din care rezultă că cca 46% din prețuri și tarife sunt costuri cu dobândă. Așadar, plătim băncilor dobânzi chiar și dacă nu avem nicio relație juridică sau de altă natură cu acestea. Asta în condițiile în care banii dați cu împrumut nu există decât pentru că unul sau mai mulți comercianți sau consumatori vor să se împrumute.

De altfel, plătim dobânzi băncilor și pentru că, fără voia noastră, statul se împrumută la bănci. Rambursarea împrumuturilor și plata dobânzilor nu se finanțează din altceva decât din taxele, impozitele și contribuțiile noastre.

Dobânzile excesive (cămătărești) agravează injustiția și inechitatea redistribuirii averilor. În plus, creează captivitate (omul care a întârziat o lună să achite întreaga rată cu dobânda „convenabilă” plătește parțial și cu întârziere rate și dobânzi, fără să apuce vreodată să achite tot creditul, ca într-un coșmar interminabil în care călătorul ratează autobuzul tocmai când pleacă din stație) și determină discriminare (debitorul care nu reușește să achite tot creditul este exclus de la creditarea clasică, fiind aruncat în „brațele” cămătarilor).

Din redistribuirea injustă a avuțiilor prin dobânzi nu pierde doar deponentul sau împrumutatul, ci pierde, în primul rând, banca. Un deponent sărăcit nu își va mai păstra „în siguranță” banii la bancă (acesta este un eufemism, întrucât banca poate confisca banii din depozite pentru a se salva de la faliment), iar un debitor supra-îndatorat sau falit nu va mai putea achita datorii la bănci. Multiplicate de milioane de ori (aceasta este premisa contractării în masa…), aceste situații pot aduce falimentul băncii.

Pe de altă parte, banii alocați injust plătii datoriilor cu dobânzile sunt „răpiți” consumului, cu consecința reducerii producției, a locurilor de muncă, a TVA-ului aferent etc. Pierde, așadar, întreaga societate.

Istoric, dobânda nu a fost o obișnuință a comerțului. În Etica nicomahică, Aristotel a susținut că dobânda este contra naturii banilor, care nu au valoare intrinsecă, ci sunt etaloane ale valorii. Marile religii ale lumii au interzis mii de ani dobânda. Printr-o tehnică juridică demnă de un avocat contemporan de bănci, Hillel Gamaliel (fariseul care l-a înfruntat pe Iisus Christos în cunoscuta parabolă „dați cezarului ce-i al cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”) a reușit să reinterpreteze regula din Deuteronom care obliga evreii să ierte datoriile fraților lor la fiecare 7 ani (Shmita). Creditorul declara în fața judecătorului că îl iartă în prezent pe debitor, dar își rezerva dreptul de a-i cere rambursarea peste un an, cu dobândă. Tehnica a rămas în istorie cu numele de Prosbul. Cu tot antisemitismul lor, europenii medievali au preluat tehnica de la marele preot Hillel Gamaliel, reușind să ocolească porunca creștină de a nu da bani cu dobândă și a ierta datoriile datornicilor lor. În perioada modernă, nimeni nu a mai luat în serios interdicția creștină a dobânzilor. Dimpotrivă, preotul unitarian Ralph Waldo Emerson, a putut să spună: „Plătește-ți factura, ca și când ar fi emisă chiar de Dumnezeu”.

Nu e nimic natural și nici just în practicarea dobânzilor excesive și nici în emiterea banilor din nimic. Doar că ne-am obișnuit noi prea mult cu aceste excrescente ale capitalismului monopolist și rentier. Sunt, de fapt, motive serioase de resetare a capitalismului, pentru a-l face din nou meritoriu și benefic societății umane.

Adauga un comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close